EXCEPŢIE DE NECONSTITUŢIONALITATE
asupra unor dispoziţii legiferate privind
concesionarea bunurilor proprietate publică nereînnoibile
asupra unor dispoziţii legiferate privind
concesionarea bunurilor proprietate publică nereînnoibile
Constituţia consacră în Art.136 alin.2: «Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.».
Bunuri ale proprietăţii publice sunt enumerate în Art.136 alin.3: «Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resusele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.».
Constituţia defineşte în Art.136 alin.4: «Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome or instituţilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.», adică dispune asupra regimului lor juridic special (în prima teză), şi stabileşte modurile de valorificare a lor (în teza a doua) – acestea fiind:
· administrare, de către regii autonome or instituţii publice;
· folosinţă gratuită, de către instituţii de utilitate publică;
· concesionare ori închiriere, activităţi nominate fără determinantul public, deci concesionarul ori chiriaşul poate fi şi privat, cu specificul impus de întregul text al Art.136 din Constituţie şi art.475 alin.2 C.civ.: ”Bunurile care nu sunt ale particularilor sunt administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după regulile şi formele prescrise anume pentru ele”.
Enumerarea din Art.136 alin.3 al Constituţiei cuprinde atât bunuri care prin concesionare ori închiriere se conservă ca atare, cât şi resurse nereînnoibile, cantitativ limitate, bunuri care prin exploatarea fondului sunt epuizabile, scad, dar a căror valoare trebuie să se regăsească în domeniul public sau în folosinţă publică spre a se respecta caracterul inalienabil al acestei proprietăţi – consacrat de Constituţie prin teza întâia a Art.136 alin.4, principiu dezvoltat în Codul Civil la art.526: ”Dacă uzufructul cuprinde lucruri cu care nu se pote cineva servi fără a le consuma..., uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele, însă cu îndatorire de a le înapoia în aceeaşi cantitate, calitate şi valoare, sau preţul, la sfârşitul uzufructului.”.
Legea petrolului nr.134 din 1995, care a funcţionat ca un fel de drept comun în materie de concesionare a bunurilor proprietate publică, definea redevenţa ca plată datorată statului de concesionar ”pentru compensarea scãderii rezervelor” de petrol [art.2 lit.m], respectiv minerale în Legea minelor nr.61 din 1998 [art.3 pct.28] şi în Legea minelor nr.85 din 2003 [art.3 pct.31]. Asemenea legiferare analitică a fost făcută în contextul jurisdicţional în care a fost elaborată şi rescrisă Constituţia, şi exprimă conform clasificaţiei bugetare: sursa de provenienţă şi natura economică a redevenţei – specifică valorificării prin concesionare a bunurilor.
Caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică – garantată şi ocrotită prin lege, cum consacră Constituţia în Art.136, impune ca echivalentul bunurilor extrase din resursele naţionale să revină integral concedentului-stat proprietar suveran, în natură, ori valoric – ca redevenţă. Astfel, spre deosebire de dimensionarea politică a încasărilor la buget în regimul fiscal (pentru impozite şi închirierea sau concesionarea folosinţei), la concesionarea bunurilor care prin exploatarea fondului sunt epuizabile, cu cedarea bunului însuşi, prin ipoteza normei redevenţa are un conţinut patrimonial întrucât vine la buget ca "dare în plată" în locul proprietăţii publice din resursele naturale («inalienabile» prin Constituţie), pe care concesionarul o preia în natură şi o compensează cu valoarea ei netă definită cantitativ prin diferenţa dintre valoarea de circulaţie a produsului obţinut şi cheltuielile operaţiunilor de valorificare efectuate de concesionar în fiecare perioadă, concesionarea fiind un contract cu prestaţii repetate.
Aritmetic, pentru produsul care are preţul de piaţă P şi este obţinut de concesionar cu costul specific C, redevenţa unitară R se exprimă prin formula (1): R = P – C ca reflexie a normelor Constituţionale care: (i)-consacră caracterul inalienabil al proprietăţii publice (Art.136 alin.4 teza întâia) şi (ii)-garantează fiecare formă de proprietate în conţinutul ei specific (Art.136 alin.1; Art.136 alin.2 şi respectiv Art.44 alin.2) – întrucât concedentul şi concesionarul nu sunt titulari ai aceloraşi drepturi.
O perioadă îndelungată majoritatea exploatărilor sistematice de resurse s-au făcut fără echivalent (în obşti, sau colonial sub ocupaţie), ori în regim centralizat în care rămânerea în domenul public era garantată şi de sistemul economic. Istoric, exploatările comerciale de bunuri ale proprietăţii publice au început când preţul produsului era determinat exclusiv de costurile de extracţie a lui, inter-determinare proporţională care a fost tradusă atunci în redevenţa definită procentual. Codul Civil a rezolvat prin cotă procentuală doar cazul singular al comorilor, în art.649: proprietatea unui tezaur pe care nimeni nu poate justifica că este proprietar, se împarte pe din două între cel ce l-a descoperit şi proprietarul fondului, soluţie care exprimă criteriul probabilistic binar (50%/50%) pentru hazard – deosebit de situaţiile când proprietarul fondului aduce şi contribuţie proprie precum date asupra localizării istorice şi tehnice privind perimetrele şi bunuri necesare desfăşurării operaţiunilor de exploatare, când acestea se concesionează.
Cota procentuală, fracţie a redevenţei unitare R din totalul preţului P se exprimă prin formula (2): Ø = 100 · (R/P) în care, introducând condiţia constituţională a redevenţei (1), ca să exprime acelaşi înţeles, rezultă formula analitică a cotei procentuale (3): Ø = 100 · (1 – C/P) care asigură caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică şi garantarea atât a proprietăţii publice cât şi a celei privatate interacţionânde în contactul de concesiune în cauză. Semnificaţia formulei (3) este că utilizarea cote procentuale fixe ca măsură a redevenţei este limitată la situaţiile când costul unitar al extragerii bunului de către concesionar este proporţional cu preţul de piaţă al bunului însuşi de-alungul întregii perioade a concesiunii (Ø = constant când C/P = constant), situaţii proprii economiei uniform-repetitive, astăzi cu particularizări sporadice, tot mai puţine şi deja improbabile în viitor pe durata acordurilor de concesiune.
Costul serviciilor de valorificare (ansamblul de activităţi de explorare, dezvoltare, exploatare şi abandonare) are o medie relativ constantă; tendinţele contrare în timp, de scădere cu progresul tehnic şi de creştere cu gradul de epuizare a bunului în locaţiile vechi se compensează cu fronturi noi de exploatare în aceleaşi perimetre, dată fiind multitudinea punctelor de lucru aflate simultan în variate stadii de operare – integrând condiţionările logistice şi tehnologice specifice pentru fiecare perimetru de extracţie autorizat.
Principalele bunuri consumabile din domeniul public (ţiţei, gaze combustibile, minereuri) au preţ cunoscut clar prin generalizarea transparenţei relaţiilor internaţionale şi recunoscut deja universal prin cotaţii de referinţă care suferă tot mai multe influenţe perturbatoare în condiţiile globalizării. Variaţia preţurilor europene pentru ţiţei calitatea Brent în ultimele decenii este reprezentată în Figura 1. (Figura 1. Variaţia în timp a preţului spot zilnic pentru ţiţeiul Brent - este un grafic care nu apare aici in acest sistem de redare).
-1) Invoc excepţia de neconstituţionalitate asupra următoarelor dispoziţii care au stabilit ca redevenţă ”o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase” – măsură desprinsă de conţintul economic şi semnificaţia constituţională a concesionării la punerea în valoare a resurselor naturale neregenerabile, conducând la pierdere de bun-public în fizic, sau din valoarea cuvenită bugetului de stat, încălcând imperativele Art.136 alin.2 şi alin.4 teza întâia din Constituţie care le consacră caracterul inalienabil şi dispune să fie garantate şi ocrotite prin lege:
· art.45 alin.1 din Legea minelor nr.85/2003: ”Redevenţa minieră cuvenită bugetului de stat se stabileşte la o cotă procentuală din valoarea producţiei miniere, după cum urmează: a) o cotă de 2% pentru cărbuni, minereuri feroase, neferoase, de aluminiu şi roci aluminifere, de metale nobile, radioactive, pământuri rare şi disperse, pietre preţioase şi semipreţioase, produse reziduale miniere, roci bituminoase, ape terapeutice, ape termominerale, ape geotermale şi gazele care le însoţesc, gaze necombustibile, nămoluri şi turbe terapeutice; b) o cotă de 6% pentru substanţe nemetalifere;...”, modificat doar cantitativ prin:
· art.I pct.5 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.101/4.10.2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr.85/2003 şi a Legii petrolului nr.238/2004, modificată, completată şi aprobată prin Legea 262/2009 din 07/07/2009 – art.I pct.3 şi art.II;
· art.49 alin.2 lit.a din Legea petrolului nr.238/2004: ”Redevenţa petrolieră se stabileşte astfel: o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase, pentru operaţiunile petroliere de exploatare a zăcămintelor petroliere, după cum urmează:”, între 3,5% şi 13,5% pentru ţiţei şi condensat pentru producţii între sub 10 şi peste 100 mii tone pe trimestru şi între 3,5% şi 13% pentru gaze naturale pentru producţii între sub 10 şi peste 200 milioane mc/trimestru.
1.1) Legiferarea cotei procentuale ca redevenţă pentru toate concesiunile tratează uniform bunuri proprietate publică diferite: fie la concesionarea plajelor şi apelor cu potenţial energetic valorificabil, dar şi bunuri care prin exploatarea fondului sunt epuizabile (exploatările de minerale, petroliere, gaze naturale), care trebuiau tocmai ele să aibă cele dintâi protecţia legii, să nu dispară fără echivalent pentru domeniul public.
Dintre modurile de valorificare a bunurilor proprietate publică: «concesionare ori închiriere», în care partenerul statului proprietar poate fi privat (Art.136 alin.4 teza a doua din Constituţie) a fost aleasă prin dispoziţiile de la pct.1 – supra doar concesionarea, dar cu legiferarea redevenţei în cotă procentuală şi stabilită arbitrar, la niveluri comparabile ratei dobânzii sau chiar inferioare acesteia astfel că, decât asemenea ”concesionare”, statul ar fi încasat mai mult doar prin închirierea respectivelor bunuri în perpetuitate, încasând în fiecare an dobânda şi statul ar fi rămas şi cu bunurile integrale în natură! Legiferarea în vigoare este echivalentă financiar unei închirieri urmată de cedarea gratuită a produsului după un an – deci cu pierderea proprietăţii publice, încălcare a Art.136 alin.4 teza întâia (caracterul inalienabil) şi Art.135 alin.2: «Statul trebuie să asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică...; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional.; e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător», căci simpla închiriere ar fi adus aceleaşi venituri, prezervând resursele naturale până ce progresul tehnologic, economic şi legislativ putea asigura o valorificare mai remunerativă.
Din cauza legiferărilor neeconomice, criticate aici, se risipesc resurse ale întregii societăţi şi Guvernul garanteză împrumuturile de stat doar cu viitoare creşteri de impozite şi scăderi de salarii – chiar în sectoare vitale ale societăţii, contrar Constituţiei, Art.47 alin.1: «Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.».
1.2) Calculul redevenţei prin cotă procentuală are semnificaţia metodologică a împărţirii cantităţilor ce ar reveni concedentului şi concesionarului, încălcând Art.136 alin.4 din Constituţie, care consacră caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică. Un exemplu este redat la pct.1.4 alin.2 – infra).
Concesionarul trebuie recompensat pentru costurile activităţilor lui în operaţiunile de valorificare a bunului din resursă (Art.484 C.civ.: ”Fructele produse de vreun lucru nu se cuvin proprietarului, decât cu îndatorire din partea-i de a plăti semănăturile, arăturile şi munca pusă de alţii.”) – încorporată în valoarea de piaţă a bunului care a fost extras din zăcământ.
Legea petrolului nr.134 din 1995 stabilea în teza doua a art. 30: ” Cota va fi convenitã între Autoritatea competentã şi titularul acordului petrolier, pentru fiecare zãcãmânt în parte, la încheiere a acordului petrolier” – moment când se putea ţine seamă de costurile de valorificare, dar asemenea clauză a fost eliminată din legislaţia ulterioară în materie tocmai când pentru cota procentuală nu mai se îndeplinea condiţia algebrică a salvgardării proprietăţii publice în relaţiile economice (proporţionalitatea: preţ de piaţă al bunului / cost de valorificare a lui din resursă) şi când în operare nu mai erau doar regii autonome şi instituţii publice (care le ofereau pieţei interne la preţuri sociale), ci se exindeau expoatările private şi fiecare formă de proprietate ar fi trebuit garantată în conţinutul ei specific, mai ales că deja autoritatea competentă, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale are de la titularul acordului de concesiune documentaţii tehnice şi economice elaborate asupra operaţiunilor, pe care le aprobă, de exemplu, prin art.46 în Legea minelor nr.85/2003: ”Titularii au obligaţia de a transmite autorităţii competente datele şi informaţiile necesare pentru a calcula redevenţa minieră cuvenită conform legii.”, şi art.48 alin.1 lit.b şi lit.c în Legea petrolului nr.238/2004: ”Titularul acordului petrolier are următoarele obligaţii: a) să respecte normele şi instrucţiunile emise în aplicarea prezentei legi şi prevederile acordului petrolier; b) să elaboreze, pe baza acordului petrolier, documentaţii tehnice şi economice pentru realizarea operaţiunilor petroliere şi să le supună aprobării autorităţii competente; c) să obţină, să întocmească, să ţină la zi şi să transmită la termenele fixate toate datele, informaţiile şi documentaţiile stabilite de către autoritatea competentă referitoare la operaţiunile petroliere executate şi la rezultatele obţinute”. Legiferarea cotei unice pe produs prin dispoziţiile menţionate la pct.1 – supra a lăsat A.N.R.M. fără mijloace de salvgardare a proprietăţii publice.
Cota procentuală este stabilită fără nici-o relaţionare cu factorul cost –criteriul de performanţă esenţial pentru desemnarea concesionarului şi eficienţa exploatării fiecărui perimetru. Desconsiderarea costurilor şi în prezent (deşi a fost cauza falimentului economiei centralizate unde concesiunile se făceau însă în cadrul aceleiaşi forme de proprietate), încalcă Art.135 alin.1 din Constituţie: «Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.».
1.3) În economia actuală aflată în schimbare, preţurile nu mai reflectă costurile extracţiei bunurilor din resursele naturale dat fiind caracterul lor strategic pentru siguranţa fiecărei ţări în lumea contemporană (cuvântul energetic apare de 17 ori în strategia de securitate naţională a României). Pe durata concesiunii datele economice ale exploatării se schimbă: preţul de piaţă al bunului creşte mai mult decât costul unitar al extragerii lui şi formula redevenţei exprimată procentual (3): Ø = 100 · (1 – C/P) nu mai permite legiferarea unei cote procentuale fixe (Ø = constant este incompatibil matematic cu C/P ≠ constant). Întrucât raportul C/P scade, cota procentuală Ø ar trebui să crească. Contrar rigorii matematice elementare, Legea petrolului nr.238/2004 prin art.49 alin.2 lit.a şi Legea minelor nr.85/2003 prin art.45 alin.1, modificată doar cantitativ prin art.I pct.5 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.101/2007 modificată, completată şi aprobată prin Legea 262/2009 din 07/07/2009 – art.I pct.3, au stabilit cote procentuale fixe în timp. În cazul general, cota procentuală legiferată este mai mică decât valoarea pentru starea de fapt a exploatării după formula (3) şi statul nu mai recuperează toată valoarea netă a bunurilor proprietate publică extrase. Semnificaţia concretă a normei criticate este: cota procentuală fixă mută valoare din proprietatea publică la concesionar, încălcând caracterul inalienabil al proprietăţii publice consacrat în Art.136 alin.4 teza întâia din Constituţie, calificare absolută, peste care legiuitorul nu are voie să treacă!
La petrol, pe toată perioada care a trecut din 1990 preţul cel mai mic a fost 9,10 US$/baril în 10.12.1998, când în România s-a aplicat o cotă procentuală între 3,5% şi 13,5%, adică a rămas pentru concesionar între 8,78 şi 7,87 US$/baril, cu care a putut continua exploatarea, fapt care dovedeşte că şi-a acoperit costurile chiar la cele mai mici preţuri ale petrolului. Indicele Brent al preţului mediu al ţiţeiului în anul 2008, de 97 US$/baril, a fost cu 37% mai mare faţă de anul 2007 (Raport Petrom S.A. pentru anul 2008). Luând în calcul o rată de creştere a costului mediu al cheltuielilor de extracţie ca până la 13 US$/baril în anul 2006 (considerate deja prea mari de Petrom S.A.), ar fi corespuns o creştere a redevenţei nete de cel puţin 47%, până la 79 US$/baril, în loc de cca. 6,3 US/baril – prin cota procentuală; pentru ţiţeiul extras în anul 2008 din rezervele sale, statul român a pierdut peste două miliarde US$ la ţiţei (şi mai mult pentru gaze, v. infra), din cauza legiferării cotei procentuale prin dispoziţiile menţionate la pct.1 – supra. Acest calcul dă măsura consecinţei pentru un singur an, pentru un singur produs, a încălcării imperativelor Constituţiei asupra bunurilor proprietate publică din Art.136 alin.2 şi alin.4 teza întâia, care le consacră caracterul inalienabil şi dispune să fie garantate şi ocrotite prin lege, în domeniul public.
Legiferarea de cote procentuale similare pentru ţiţei şi gazele combustibile induce pierderi la veniturile statului şi mai mari de la gaze – unde nu s-a ţinut seamă de costurile de exploatare mai mici şi o extracţie din zăcământ mai mare.
Valoarea care lipseşte nevoilor generale ale statului (care cresc şi ele cu indicele preţurilor) este acum compensată nu de la cei care au alienat proprietate publică în domeniul privat, ci prin impozitare suplimentară a tuturor cetăţenilor ţării, contrar Constituţiei, Art.56 alin.2: «Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.» şi Art.47 alin.1: «Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.».
1.4) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr.85/2003 şi a Legii petrolului nr.238/2004 proclamă expres: ”necesitatea uniformizării cât mai urgente a taxelor şi redevenţelor cuvenite statului pentru concesionarea de activităţi miniere şi operaţiuni petroliere”, iar Legea nr.262/2009 privind modificarea, completarea şi aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.101/2007 o dispune prin art.I pct.10: ”Acordurile petroliere încheiate şi neintrate în vigoare, precum şi acordurile petroliere intrate în vigoare se modifică în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă.” şi art.II: ”Taxele şi redevenţele instituite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.101/2007 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi tuturor permiselor, licenţelor şi acordurilor petroliere, după caz.” – în loc să amendeze uniformizarea care nu este proprie perimetrelor resurselor naturale – dar fusese făcută deja în aceste legi prin dispoziţiile menţionate la pct.1 – supra. Legiferarea ca redevenţă a unor cote procentuale fixe este discriminatorie tocmai datorită condiţiilor egale pentru toţi concesionarii, care se confruntă cu condiţii inegale, specifice fiecărui zãcãmânt în parte (exploatări la suprafaţă sau la adâncime – în minerit, iar pentru fluide: pentru exploatări de recuperare primară sau secundară, prin detentă ori prin pompaj). Motivez critica de necostituţionalitate a acestor dispoziţii prin dezlegarea de drept: ”Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit” (îndrumare generală dată de Curtea Constituţională, precum în Decizia nr.229/14.12.1999).
Redevenţa legiferată egalitar deturnează proprietate publică în domeniul privat şi prin cutele legii! Ca exemplu, prin contractul de concesiune atribuit în 1992 firmei Enterprise Oil, statului român îi revenea 55% din ţiţeiul şi gazele extrase (sau contravaloarea lor în bani), dar în 2007, printr-un act adiţional, acordul de ”împărţire a producţiei” a fost înlocuit cu unul de ”concesiune” firmei Sterling, din care statul român nu mai primeşte nimic în natură, ci redevenţe procentuale minimale după dispoziţiile menţionate la pct.1 – supra; de la cota procentuală de 55% la doar 13%, reducerea drepturilor statului român este efectul cuantificat al legiferării alinierii egalitare la minim a cotei fixe, pe lângă reducerea cauzată de cota procentuală însăşi (pct.1.3 – supra). Dealtfel, Ordonanţa de urgenţă nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, aprobată şi modificată prin Legea nr.22/2007, dispune în art.36 alin.1: ”Criteriul de atribuire a contractului de concesiune este cel mai mare nivel al redevenţei.”, nu cel mai mic!
1.5) Cota procentuală fixă legiferată egalitar la nivele minime lasă mijloace suficiente pentru concesionarul care operează exploatările cele mai costisitoare, dar avantajul suplimentar al exploatărilor cu favorabilităţi naturale – care este implicit acelei proprietăţi publice este preluat de concesionarii privilegiaţi de decidenţi aserviţi, deturnat prin dispoziţiile menţionate la pct.1 – supra, contrar imperativelor din Constituţie: Art.136 alin.2 prin care proprietatea publică este «garantată şi ocrotită de lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale», şi Art.135 alin.2: «Statul trebuie să asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică... şi lit.d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional.», spre a asigura resurse întregii societăţi, începând cu sănătatea, învăţămâtul, justiţia – care trebuie să reformeze ţara.
1.6) Legiferarea nivelului cotei procentuale (prin dispoziţiile menţionate la pct.1 - supra) elimină competiţia economică, înlocuind-o cu o competiţie politică pentru atribuirea perimetrelor mai remunerative, contrar Constituţiei, Art.135 alin.1: «Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.», şi Art.4 alin.1 – căci ostentaţia profitorilor deturnării domeniului public subminează fundamentul statului: «solidaritatea cetăţenilor ţării».
-2) Invoc excepţia de neconstituţionalitate asupra următoarelor dispoziţii care îngheaţă legislaţiile preferenţiale şi discriminatorii privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, prin:
-a) Ordonanţa de urgenţă nr.54/2006 aprobată şi modificată prin Legea nr.22/2007:
· art.54 alin.2 lit.a: ”Concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în urma: a) unei măsuri dispuse de o autoritate publică”, şi
· art.70: ”Contractele de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă rămân supuse reglementărilor în vigoare la data încheierii lor.”.
-b) art.50 alin.2 din Legea minelor nr.85/2003, cu următorul text ”Facilităţile care se acordă titularilor licenţelor, potrivit prezentei legi, rămân nemodificate pe întreaga durată a licenţei.”
-c) art.I pct.5 din Legea 262/2009 care a modificat articolul 60 alin.1 din Legea minelor nr.85/2003 la următorul cuprins: ”Prevederile licenţelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate.”.
-d) art.I pct.7 din Legea 262/2009 care a modificat art.31 alin.2 din Legea petrolului nr.238/2004 la următorul cuprins: ”Prevederile acordului petrolier rămân valabile pe toată durata acestuia, cu excepţia adoptării unor dispoziţii legale favorabile titularului acordului petrolier.”.
-e) art.I pct.9 din Legea 262/2009 care a modificat art.61 alin.1 din Legea petrolului nr.238/2004 la următorul cuprins: ”Prevederile acordurilor petroliere aprobate de către Guvern rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate.”.
Motivez critica de necostituţionalitate a acestor dispoziţii în primul rând prin anvergura autorităţilor publice (Titlul III din Constituţie: Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, Administraţa publică, Autoritatea judecătorească), pe care le leagă pentru durate de decenii (când în general partea exploatabilă a bunului public este epuizată). Dispoziţiile criticate aici, stringent preferenţiale pentru concesionar şi discriminatorii pentru stat, au îngheţat legislaţia asimetric, să nu mai fie corectată, cu încălcarea principiului legiferării neîngrădite care decurge din Constituţie, Art.69 alin.2: «Orice mandat imperativ este nul.», pentru asigurarea autocenzurii şi ca obligaţie de ajustare a legislaţiei la cerinţele dinamice ale societăţii conform principiului tempus regit actum, Art.1 alin.5: «În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.», Art.15 alin.2: «Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.» şi Art.16 alin.2: «Nimeni nu este mai presus de lege.».
-3) Invoc excepţia de neconstituţionalitate asupra următoarelor dispoziţii care lasă nelimitat concesionarului bunurile proprietate publică strategice:
· art.38 lit.c din Legea minelor nr.85/2003: ”Titularul licenţei/permisului are următoarele drepturi:... c) să dispună asupra cantităţilor de produse miniere realizate.”
art.47 lit.e din Legea petrolului nr.238/2004: ”Titularul acordului petrolier are următoarele drepturi: e) să dispună asupra cantităţilor de petrol ce îi revin, conform clauzelor acordului petrolier, inclusiv să le exporte.”
· art.637 alin.2 din Proiectul noului Cod civil: ”Fructele şi veniturile bunului concesionat revin concesionarului.”,
Legiferarea lasă concesionarului bunurile proprietate publică integral în fizic inclusiv pentru export (şi nu ca excepţie), dreptul de dispoziţie al statului-titular de patrimoniu strategic fiind desfiinţat contrar Constituţiei: Art.136 care consacră acestor bunuri caracterul inalienabil, şi Art.135 alin.2: «Statul trebuie să asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică... precum şi d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional.», adică în folosinţă publică. Şi textul art.637 alin.2 din Proiectul noului Cod civil adoptat recent prin asumarea răspunderii Guvernului generalizează în afara contextului constituţional pentru bunurile proprietate publică, permiţând alienarea lor contrar Constituţiei, Art.136 alin.4 teza întâia, lăsând statul fără mijloace care în statele de referinţă sunt salvgardate.
Consecinţele asupra securităţii energetice sunt acute în fiecare iarnă grea sau vară toridă, când agenţii economici implicaţi găsesc cerere solvabilă prompt în altă parte. Petrom S.A. a anihilat petrochimia care realiza valorificarea superioară a resurselor cu instalaţii existente şi forţa de muncă deja calificată în activităţi remunerative (din care urmau să se alimenteze şi pensiile celor care le-au creat), inclusiv pentru polistirenul expandat pentru izolarea termică a clădirilor – pe care Guvernul o încurajează, acum pentru importatori. Consecinţele negative, economice şi sociale de masă decurg din legiferarea exportului de materii prime ca regulă. Comparativ, încă în 1999 Statele Unite ale Americii au decis să ia redevenţele în natură de la concesiunile terenurilor Proprietate Federală din Golful Mexic, începând cu: Texaco, Shell şi BP-Amoco, cerându-le să disponibilizeze însă ţiţei de cea mai bună calitate pentru Rezerva Strategică Naţională ”în caz de criză energetică”, ca fază iniţială a unui program "atât pentru contribuabilul american, cât şi pentru securitatea energetică a naţiunii... şi în beneficiul celorlalţi producători ai ţării". Agricultura românească, IMM-urile şi Oltchim S.A. nu au avut parte de asemenea program.
Bunuri ale proprietăţii publice sunt enumerate în Art.136 alin.3: «Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resusele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.».
Constituţia defineşte în Art.136 alin.4: «Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome or instituţilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.», adică dispune asupra regimului lor juridic special (în prima teză), şi stabileşte modurile de valorificare a lor (în teza a doua) – acestea fiind:
· administrare, de către regii autonome or instituţii publice;
· folosinţă gratuită, de către instituţii de utilitate publică;
· concesionare ori închiriere, activităţi nominate fără determinantul public, deci concesionarul ori chiriaşul poate fi şi privat, cu specificul impus de întregul text al Art.136 din Constituţie şi art.475 alin.2 C.civ.: ”Bunurile care nu sunt ale particularilor sunt administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după regulile şi formele prescrise anume pentru ele”.
Enumerarea din Art.136 alin.3 al Constituţiei cuprinde atât bunuri care prin concesionare ori închiriere se conservă ca atare, cât şi resurse nereînnoibile, cantitativ limitate, bunuri care prin exploatarea fondului sunt epuizabile, scad, dar a căror valoare trebuie să se regăsească în domeniul public sau în folosinţă publică spre a se respecta caracterul inalienabil al acestei proprietăţi – consacrat de Constituţie prin teza întâia a Art.136 alin.4, principiu dezvoltat în Codul Civil la art.526: ”Dacă uzufructul cuprinde lucruri cu care nu se pote cineva servi fără a le consuma..., uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele, însă cu îndatorire de a le înapoia în aceeaşi cantitate, calitate şi valoare, sau preţul, la sfârşitul uzufructului.”.
Legea petrolului nr.134 din 1995, care a funcţionat ca un fel de drept comun în materie de concesionare a bunurilor proprietate publică, definea redevenţa ca plată datorată statului de concesionar ”pentru compensarea scãderii rezervelor” de petrol [art.2 lit.m], respectiv minerale în Legea minelor nr.61 din 1998 [art.3 pct.28] şi în Legea minelor nr.85 din 2003 [art.3 pct.31]. Asemenea legiferare analitică a fost făcută în contextul jurisdicţional în care a fost elaborată şi rescrisă Constituţia, şi exprimă conform clasificaţiei bugetare: sursa de provenienţă şi natura economică a redevenţei – specifică valorificării prin concesionare a bunurilor.
Caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică – garantată şi ocrotită prin lege, cum consacră Constituţia în Art.136, impune ca echivalentul bunurilor extrase din resursele naţionale să revină integral concedentului-stat proprietar suveran, în natură, ori valoric – ca redevenţă. Astfel, spre deosebire de dimensionarea politică a încasărilor la buget în regimul fiscal (pentru impozite şi închirierea sau concesionarea folosinţei), la concesionarea bunurilor care prin exploatarea fondului sunt epuizabile, cu cedarea bunului însuşi, prin ipoteza normei redevenţa are un conţinut patrimonial întrucât vine la buget ca "dare în plată" în locul proprietăţii publice din resursele naturale («inalienabile» prin Constituţie), pe care concesionarul o preia în natură şi o compensează cu valoarea ei netă definită cantitativ prin diferenţa dintre valoarea de circulaţie a produsului obţinut şi cheltuielile operaţiunilor de valorificare efectuate de concesionar în fiecare perioadă, concesionarea fiind un contract cu prestaţii repetate.
Aritmetic, pentru produsul care are preţul de piaţă P şi este obţinut de concesionar cu costul specific C, redevenţa unitară R se exprimă prin formula (1): R = P – C ca reflexie a normelor Constituţionale care: (i)-consacră caracterul inalienabil al proprietăţii publice (Art.136 alin.4 teza întâia) şi (ii)-garantează fiecare formă de proprietate în conţinutul ei specific (Art.136 alin.1; Art.136 alin.2 şi respectiv Art.44 alin.2) – întrucât concedentul şi concesionarul nu sunt titulari ai aceloraşi drepturi.
O perioadă îndelungată majoritatea exploatărilor sistematice de resurse s-au făcut fără echivalent (în obşti, sau colonial sub ocupaţie), ori în regim centralizat în care rămânerea în domenul public era garantată şi de sistemul economic. Istoric, exploatările comerciale de bunuri ale proprietăţii publice au început când preţul produsului era determinat exclusiv de costurile de extracţie a lui, inter-determinare proporţională care a fost tradusă atunci în redevenţa definită procentual. Codul Civil a rezolvat prin cotă procentuală doar cazul singular al comorilor, în art.649: proprietatea unui tezaur pe care nimeni nu poate justifica că este proprietar, se împarte pe din două între cel ce l-a descoperit şi proprietarul fondului, soluţie care exprimă criteriul probabilistic binar (50%/50%) pentru hazard – deosebit de situaţiile când proprietarul fondului aduce şi contribuţie proprie precum date asupra localizării istorice şi tehnice privind perimetrele şi bunuri necesare desfăşurării operaţiunilor de exploatare, când acestea se concesionează.
Cota procentuală, fracţie a redevenţei unitare R din totalul preţului P se exprimă prin formula (2): Ø = 100 · (R/P) în care, introducând condiţia constituţională a redevenţei (1), ca să exprime acelaşi înţeles, rezultă formula analitică a cotei procentuale (3): Ø = 100 · (1 – C/P) care asigură caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică şi garantarea atât a proprietăţii publice cât şi a celei privatate interacţionânde în contactul de concesiune în cauză. Semnificaţia formulei (3) este că utilizarea cote procentuale fixe ca măsură a redevenţei este limitată la situaţiile când costul unitar al extragerii bunului de către concesionar este proporţional cu preţul de piaţă al bunului însuşi de-alungul întregii perioade a concesiunii (Ø = constant când C/P = constant), situaţii proprii economiei uniform-repetitive, astăzi cu particularizări sporadice, tot mai puţine şi deja improbabile în viitor pe durata acordurilor de concesiune.
Costul serviciilor de valorificare (ansamblul de activităţi de explorare, dezvoltare, exploatare şi abandonare) are o medie relativ constantă; tendinţele contrare în timp, de scădere cu progresul tehnic şi de creştere cu gradul de epuizare a bunului în locaţiile vechi se compensează cu fronturi noi de exploatare în aceleaşi perimetre, dată fiind multitudinea punctelor de lucru aflate simultan în variate stadii de operare – integrând condiţionările logistice şi tehnologice specifice pentru fiecare perimetru de extracţie autorizat.
Principalele bunuri consumabile din domeniul public (ţiţei, gaze combustibile, minereuri) au preţ cunoscut clar prin generalizarea transparenţei relaţiilor internaţionale şi recunoscut deja universal prin cotaţii de referinţă care suferă tot mai multe influenţe perturbatoare în condiţiile globalizării. Variaţia preţurilor europene pentru ţiţei calitatea Brent în ultimele decenii este reprezentată în Figura 1. (Figura 1. Variaţia în timp a preţului spot zilnic pentru ţiţeiul Brent - este un grafic care nu apare aici in acest sistem de redare).
-1) Invoc excepţia de neconstituţionalitate asupra următoarelor dispoziţii care au stabilit ca redevenţă ”o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase” – măsură desprinsă de conţintul economic şi semnificaţia constituţională a concesionării la punerea în valoare a resurselor naturale neregenerabile, conducând la pierdere de bun-public în fizic, sau din valoarea cuvenită bugetului de stat, încălcând imperativele Art.136 alin.2 şi alin.4 teza întâia din Constituţie care le consacră caracterul inalienabil şi dispune să fie garantate şi ocrotite prin lege:
· art.45 alin.1 din Legea minelor nr.85/2003: ”Redevenţa minieră cuvenită bugetului de stat se stabileşte la o cotă procentuală din valoarea producţiei miniere, după cum urmează: a) o cotă de 2% pentru cărbuni, minereuri feroase, neferoase, de aluminiu şi roci aluminifere, de metale nobile, radioactive, pământuri rare şi disperse, pietre preţioase şi semipreţioase, produse reziduale miniere, roci bituminoase, ape terapeutice, ape termominerale, ape geotermale şi gazele care le însoţesc, gaze necombustibile, nămoluri şi turbe terapeutice; b) o cotă de 6% pentru substanţe nemetalifere;...”, modificat doar cantitativ prin:
· art.I pct.5 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.101/4.10.2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr.85/2003 şi a Legii petrolului nr.238/2004, modificată, completată şi aprobată prin Legea 262/2009 din 07/07/2009 – art.I pct.3 şi art.II;
· art.49 alin.2 lit.a din Legea petrolului nr.238/2004: ”Redevenţa petrolieră se stabileşte astfel: o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase, pentru operaţiunile petroliere de exploatare a zăcămintelor petroliere, după cum urmează:”, între 3,5% şi 13,5% pentru ţiţei şi condensat pentru producţii între sub 10 şi peste 100 mii tone pe trimestru şi între 3,5% şi 13% pentru gaze naturale pentru producţii între sub 10 şi peste 200 milioane mc/trimestru.
1.1) Legiferarea cotei procentuale ca redevenţă pentru toate concesiunile tratează uniform bunuri proprietate publică diferite: fie la concesionarea plajelor şi apelor cu potenţial energetic valorificabil, dar şi bunuri care prin exploatarea fondului sunt epuizabile (exploatările de minerale, petroliere, gaze naturale), care trebuiau tocmai ele să aibă cele dintâi protecţia legii, să nu dispară fără echivalent pentru domeniul public.
Dintre modurile de valorificare a bunurilor proprietate publică: «concesionare ori închiriere», în care partenerul statului proprietar poate fi privat (Art.136 alin.4 teza a doua din Constituţie) a fost aleasă prin dispoziţiile de la pct.1 – supra doar concesionarea, dar cu legiferarea redevenţei în cotă procentuală şi stabilită arbitrar, la niveluri comparabile ratei dobânzii sau chiar inferioare acesteia astfel că, decât asemenea ”concesionare”, statul ar fi încasat mai mult doar prin închirierea respectivelor bunuri în perpetuitate, încasând în fiecare an dobânda şi statul ar fi rămas şi cu bunurile integrale în natură! Legiferarea în vigoare este echivalentă financiar unei închirieri urmată de cedarea gratuită a produsului după un an – deci cu pierderea proprietăţii publice, încălcare a Art.136 alin.4 teza întâia (caracterul inalienabil) şi Art.135 alin.2: «Statul trebuie să asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică...; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional.; e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător», căci simpla închiriere ar fi adus aceleaşi venituri, prezervând resursele naturale până ce progresul tehnologic, economic şi legislativ putea asigura o valorificare mai remunerativă.
Din cauza legiferărilor neeconomice, criticate aici, se risipesc resurse ale întregii societăţi şi Guvernul garanteză împrumuturile de stat doar cu viitoare creşteri de impozite şi scăderi de salarii – chiar în sectoare vitale ale societăţii, contrar Constituţiei, Art.47 alin.1: «Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.».
1.2) Calculul redevenţei prin cotă procentuală are semnificaţia metodologică a împărţirii cantităţilor ce ar reveni concedentului şi concesionarului, încălcând Art.136 alin.4 din Constituţie, care consacră caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică. Un exemplu este redat la pct.1.4 alin.2 – infra).
Concesionarul trebuie recompensat pentru costurile activităţilor lui în operaţiunile de valorificare a bunului din resursă (Art.484 C.civ.: ”Fructele produse de vreun lucru nu se cuvin proprietarului, decât cu îndatorire din partea-i de a plăti semănăturile, arăturile şi munca pusă de alţii.”) – încorporată în valoarea de piaţă a bunului care a fost extras din zăcământ.
Legea petrolului nr.134 din 1995 stabilea în teza doua a art. 30: ” Cota va fi convenitã între Autoritatea competentã şi titularul acordului petrolier, pentru fiecare zãcãmânt în parte, la încheiere a acordului petrolier” – moment când se putea ţine seamă de costurile de valorificare, dar asemenea clauză a fost eliminată din legislaţia ulterioară în materie tocmai când pentru cota procentuală nu mai se îndeplinea condiţia algebrică a salvgardării proprietăţii publice în relaţiile economice (proporţionalitatea: preţ de piaţă al bunului / cost de valorificare a lui din resursă) şi când în operare nu mai erau doar regii autonome şi instituţii publice (care le ofereau pieţei interne la preţuri sociale), ci se exindeau expoatările private şi fiecare formă de proprietate ar fi trebuit garantată în conţinutul ei specific, mai ales că deja autoritatea competentă, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale are de la titularul acordului de concesiune documentaţii tehnice şi economice elaborate asupra operaţiunilor, pe care le aprobă, de exemplu, prin art.46 în Legea minelor nr.85/2003: ”Titularii au obligaţia de a transmite autorităţii competente datele şi informaţiile necesare pentru a calcula redevenţa minieră cuvenită conform legii.”, şi art.48 alin.1 lit.b şi lit.c în Legea petrolului nr.238/2004: ”Titularul acordului petrolier are următoarele obligaţii: a) să respecte normele şi instrucţiunile emise în aplicarea prezentei legi şi prevederile acordului petrolier; b) să elaboreze, pe baza acordului petrolier, documentaţii tehnice şi economice pentru realizarea operaţiunilor petroliere şi să le supună aprobării autorităţii competente; c) să obţină, să întocmească, să ţină la zi şi să transmită la termenele fixate toate datele, informaţiile şi documentaţiile stabilite de către autoritatea competentă referitoare la operaţiunile petroliere executate şi la rezultatele obţinute”. Legiferarea cotei unice pe produs prin dispoziţiile menţionate la pct.1 – supra a lăsat A.N.R.M. fără mijloace de salvgardare a proprietăţii publice.
Cota procentuală este stabilită fără nici-o relaţionare cu factorul cost –criteriul de performanţă esenţial pentru desemnarea concesionarului şi eficienţa exploatării fiecărui perimetru. Desconsiderarea costurilor şi în prezent (deşi a fost cauza falimentului economiei centralizate unde concesiunile se făceau însă în cadrul aceleiaşi forme de proprietate), încalcă Art.135 alin.1 din Constituţie: «Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.».
1.3) În economia actuală aflată în schimbare, preţurile nu mai reflectă costurile extracţiei bunurilor din resursele naturale dat fiind caracterul lor strategic pentru siguranţa fiecărei ţări în lumea contemporană (cuvântul energetic apare de 17 ori în strategia de securitate naţională a României). Pe durata concesiunii datele economice ale exploatării se schimbă: preţul de piaţă al bunului creşte mai mult decât costul unitar al extragerii lui şi formula redevenţei exprimată procentual (3): Ø = 100 · (1 – C/P) nu mai permite legiferarea unei cote procentuale fixe (Ø = constant este incompatibil matematic cu C/P ≠ constant). Întrucât raportul C/P scade, cota procentuală Ø ar trebui să crească. Contrar rigorii matematice elementare, Legea petrolului nr.238/2004 prin art.49 alin.2 lit.a şi Legea minelor nr.85/2003 prin art.45 alin.1, modificată doar cantitativ prin art.I pct.5 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.101/2007 modificată, completată şi aprobată prin Legea 262/2009 din 07/07/2009 – art.I pct.3, au stabilit cote procentuale fixe în timp. În cazul general, cota procentuală legiferată este mai mică decât valoarea pentru starea de fapt a exploatării după formula (3) şi statul nu mai recuperează toată valoarea netă a bunurilor proprietate publică extrase. Semnificaţia concretă a normei criticate este: cota procentuală fixă mută valoare din proprietatea publică la concesionar, încălcând caracterul inalienabil al proprietăţii publice consacrat în Art.136 alin.4 teza întâia din Constituţie, calificare absolută, peste care legiuitorul nu are voie să treacă!
La petrol, pe toată perioada care a trecut din 1990 preţul cel mai mic a fost 9,10 US$/baril în 10.12.1998, când în România s-a aplicat o cotă procentuală între 3,5% şi 13,5%, adică a rămas pentru concesionar între 8,78 şi 7,87 US$/baril, cu care a putut continua exploatarea, fapt care dovedeşte că şi-a acoperit costurile chiar la cele mai mici preţuri ale petrolului. Indicele Brent al preţului mediu al ţiţeiului în anul 2008, de 97 US$/baril, a fost cu 37% mai mare faţă de anul 2007 (Raport Petrom S.A. pentru anul 2008). Luând în calcul o rată de creştere a costului mediu al cheltuielilor de extracţie ca până la 13 US$/baril în anul 2006 (considerate deja prea mari de Petrom S.A.), ar fi corespuns o creştere a redevenţei nete de cel puţin 47%, până la 79 US$/baril, în loc de cca. 6,3 US/baril – prin cota procentuală; pentru ţiţeiul extras în anul 2008 din rezervele sale, statul român a pierdut peste două miliarde US$ la ţiţei (şi mai mult pentru gaze, v. infra), din cauza legiferării cotei procentuale prin dispoziţiile menţionate la pct.1 – supra. Acest calcul dă măsura consecinţei pentru un singur an, pentru un singur produs, a încălcării imperativelor Constituţiei asupra bunurilor proprietate publică din Art.136 alin.2 şi alin.4 teza întâia, care le consacră caracterul inalienabil şi dispune să fie garantate şi ocrotite prin lege, în domeniul public.
Legiferarea de cote procentuale similare pentru ţiţei şi gazele combustibile induce pierderi la veniturile statului şi mai mari de la gaze – unde nu s-a ţinut seamă de costurile de exploatare mai mici şi o extracţie din zăcământ mai mare.
Valoarea care lipseşte nevoilor generale ale statului (care cresc şi ele cu indicele preţurilor) este acum compensată nu de la cei care au alienat proprietate publică în domeniul privat, ci prin impozitare suplimentară a tuturor cetăţenilor ţării, contrar Constituţiei, Art.56 alin.2: «Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.» şi Art.47 alin.1: «Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.».
1.4) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr.85/2003 şi a Legii petrolului nr.238/2004 proclamă expres: ”necesitatea uniformizării cât mai urgente a taxelor şi redevenţelor cuvenite statului pentru concesionarea de activităţi miniere şi operaţiuni petroliere”, iar Legea nr.262/2009 privind modificarea, completarea şi aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.101/2007 o dispune prin art.I pct.10: ”Acordurile petroliere încheiate şi neintrate în vigoare, precum şi acordurile petroliere intrate în vigoare se modifică în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă.” şi art.II: ”Taxele şi redevenţele instituite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.101/2007 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi tuturor permiselor, licenţelor şi acordurilor petroliere, după caz.” – în loc să amendeze uniformizarea care nu este proprie perimetrelor resurselor naturale – dar fusese făcută deja în aceste legi prin dispoziţiile menţionate la pct.1 – supra. Legiferarea ca redevenţă a unor cote procentuale fixe este discriminatorie tocmai datorită condiţiilor egale pentru toţi concesionarii, care se confruntă cu condiţii inegale, specifice fiecărui zãcãmânt în parte (exploatări la suprafaţă sau la adâncime – în minerit, iar pentru fluide: pentru exploatări de recuperare primară sau secundară, prin detentă ori prin pompaj). Motivez critica de necostituţionalitate a acestor dispoziţii prin dezlegarea de drept: ”Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit” (îndrumare generală dată de Curtea Constituţională, precum în Decizia nr.229/14.12.1999).
Redevenţa legiferată egalitar deturnează proprietate publică în domeniul privat şi prin cutele legii! Ca exemplu, prin contractul de concesiune atribuit în 1992 firmei Enterprise Oil, statului român îi revenea 55% din ţiţeiul şi gazele extrase (sau contravaloarea lor în bani), dar în 2007, printr-un act adiţional, acordul de ”împărţire a producţiei” a fost înlocuit cu unul de ”concesiune” firmei Sterling, din care statul român nu mai primeşte nimic în natură, ci redevenţe procentuale minimale după dispoziţiile menţionate la pct.1 – supra; de la cota procentuală de 55% la doar 13%, reducerea drepturilor statului român este efectul cuantificat al legiferării alinierii egalitare la minim a cotei fixe, pe lângă reducerea cauzată de cota procentuală însăşi (pct.1.3 – supra). Dealtfel, Ordonanţa de urgenţă nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, aprobată şi modificată prin Legea nr.22/2007, dispune în art.36 alin.1: ”Criteriul de atribuire a contractului de concesiune este cel mai mare nivel al redevenţei.”, nu cel mai mic!
1.5) Cota procentuală fixă legiferată egalitar la nivele minime lasă mijloace suficiente pentru concesionarul care operează exploatările cele mai costisitoare, dar avantajul suplimentar al exploatărilor cu favorabilităţi naturale – care este implicit acelei proprietăţi publice este preluat de concesionarii privilegiaţi de decidenţi aserviţi, deturnat prin dispoziţiile menţionate la pct.1 – supra, contrar imperativelor din Constituţie: Art.136 alin.2 prin care proprietatea publică este «garantată şi ocrotită de lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale», şi Art.135 alin.2: «Statul trebuie să asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică... şi lit.d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional.», spre a asigura resurse întregii societăţi, începând cu sănătatea, învăţămâtul, justiţia – care trebuie să reformeze ţara.
1.6) Legiferarea nivelului cotei procentuale (prin dispoziţiile menţionate la pct.1 - supra) elimină competiţia economică, înlocuind-o cu o competiţie politică pentru atribuirea perimetrelor mai remunerative, contrar Constituţiei, Art.135 alin.1: «Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.», şi Art.4 alin.1 – căci ostentaţia profitorilor deturnării domeniului public subminează fundamentul statului: «solidaritatea cetăţenilor ţării».
-2) Invoc excepţia de neconstituţionalitate asupra următoarelor dispoziţii care îngheaţă legislaţiile preferenţiale şi discriminatorii privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, prin:
-a) Ordonanţa de urgenţă nr.54/2006 aprobată şi modificată prin Legea nr.22/2007:
· art.54 alin.2 lit.a: ”Concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în urma: a) unei măsuri dispuse de o autoritate publică”, şi
· art.70: ”Contractele de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă rămân supuse reglementărilor în vigoare la data încheierii lor.”.
-b) art.50 alin.2 din Legea minelor nr.85/2003, cu următorul text ”Facilităţile care se acordă titularilor licenţelor, potrivit prezentei legi, rămân nemodificate pe întreaga durată a licenţei.”
-c) art.I pct.5 din Legea 262/2009 care a modificat articolul 60 alin.1 din Legea minelor nr.85/2003 la următorul cuprins: ”Prevederile licenţelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate.”.
-d) art.I pct.7 din Legea 262/2009 care a modificat art.31 alin.2 din Legea petrolului nr.238/2004 la următorul cuprins: ”Prevederile acordului petrolier rămân valabile pe toată durata acestuia, cu excepţia adoptării unor dispoziţii legale favorabile titularului acordului petrolier.”.
-e) art.I pct.9 din Legea 262/2009 care a modificat art.61 alin.1 din Legea petrolului nr.238/2004 la următorul cuprins: ”Prevederile acordurilor petroliere aprobate de către Guvern rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate.”.
Motivez critica de necostituţionalitate a acestor dispoziţii în primul rând prin anvergura autorităţilor publice (Titlul III din Constituţie: Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, Administraţa publică, Autoritatea judecătorească), pe care le leagă pentru durate de decenii (când în general partea exploatabilă a bunului public este epuizată). Dispoziţiile criticate aici, stringent preferenţiale pentru concesionar şi discriminatorii pentru stat, au îngheţat legislaţia asimetric, să nu mai fie corectată, cu încălcarea principiului legiferării neîngrădite care decurge din Constituţie, Art.69 alin.2: «Orice mandat imperativ este nul.», pentru asigurarea autocenzurii şi ca obligaţie de ajustare a legislaţiei la cerinţele dinamice ale societăţii conform principiului tempus regit actum, Art.1 alin.5: «În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.», Art.15 alin.2: «Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.» şi Art.16 alin.2: «Nimeni nu este mai presus de lege.».
-3) Invoc excepţia de neconstituţionalitate asupra următoarelor dispoziţii care lasă nelimitat concesionarului bunurile proprietate publică strategice:
· art.38 lit.c din Legea minelor nr.85/2003: ”Titularul licenţei/permisului are următoarele drepturi:... c) să dispună asupra cantităţilor de produse miniere realizate.”
art.47 lit.e din Legea petrolului nr.238/2004: ”Titularul acordului petrolier are următoarele drepturi: e) să dispună asupra cantităţilor de petrol ce îi revin, conform clauzelor acordului petrolier, inclusiv să le exporte.”
· art.637 alin.2 din Proiectul noului Cod civil: ”Fructele şi veniturile bunului concesionat revin concesionarului.”,
Legiferarea lasă concesionarului bunurile proprietate publică integral în fizic inclusiv pentru export (şi nu ca excepţie), dreptul de dispoziţie al statului-titular de patrimoniu strategic fiind desfiinţat contrar Constituţiei: Art.136 care consacră acestor bunuri caracterul inalienabil, şi Art.135 alin.2: «Statul trebuie să asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică... precum şi d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional.», adică în folosinţă publică. Şi textul art.637 alin.2 din Proiectul noului Cod civil adoptat recent prin asumarea răspunderii Guvernului generalizează în afara contextului constituţional pentru bunurile proprietate publică, permiţând alienarea lor contrar Constituţiei, Art.136 alin.4 teza întâia, lăsând statul fără mijloace care în statele de referinţă sunt salvgardate.
Consecinţele asupra securităţii energetice sunt acute în fiecare iarnă grea sau vară toridă, când agenţii economici implicaţi găsesc cerere solvabilă prompt în altă parte. Petrom S.A. a anihilat petrochimia care realiza valorificarea superioară a resurselor cu instalaţii existente şi forţa de muncă deja calificată în activităţi remunerative (din care urmau să se alimenteze şi pensiile celor care le-au creat), inclusiv pentru polistirenul expandat pentru izolarea termică a clădirilor – pe care Guvernul o încurajează, acum pentru importatori. Consecinţele negative, economice şi sociale de masă decurg din legiferarea exportului de materii prime ca regulă. Comparativ, încă în 1999 Statele Unite ale Americii au decis să ia redevenţele în natură de la concesiunile terenurilor Proprietate Federală din Golful Mexic, începând cu: Texaco, Shell şi BP-Amoco, cerându-le să disponibilizeze însă ţiţei de cea mai bună calitate pentru Rezerva Strategică Naţională ”în caz de criză energetică”, ca fază iniţială a unui program "atât pentru contribuabilul american, cât şi pentru securitatea energetică a naţiunii... şi în beneficiul celorlalţi producători ai ţării". Agricultura românească, IMM-urile şi Oltchim S.A. nu au avut parte de asemenea program.
* * *
Însărcinarea legislativă din Constituţie, Art.136 alin.2: «proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege», are şi caracter de urgenţă pentru bunurile care prin exploatarea fondului sunt epuizabile (ale resurselor de minerale, petroliere, gaze naturale), care trebuiau tocmai ele să aibă cele dintâi protecţia legii, să nu dispară fără echivalent pentru domeniul public – Patrie de iubit şi apărat (proclamaţia lui Cuza-Vodă, 1865).
Vă rog să susţineţi acest demers.
Dr.Ing.Matache VOICU
25 septembrie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu