LA MULŢI ANI !

ADEVÃRUL ESTE TRANSCENDENT, DAR ÎNŢELEGEREA CUANTELOR LUI DETERMINÃ DE CÂTÃ LUMINÃ PUTEM BENEFICIA.

În anul 45 î.Hr., împãratul Iulius Caesar a introdus CALENDARUL IULIAN – cu începutul de an la 25 martie – reper de muncã pe care îl regãsim în colindul: mâine anul se-nnoieşte, pluguşorul se porneşte.
În anul 1582 Papa Grigore XIII a reformat calendarul iulian (în care ianuarie era luna a 11-a), formând CALENDARUL GREGORIAN – cu 1 ianuarie devenitã prima zi a anului repoziţionat şi funcţie de echinocţiul de primăvară şi luna sinodică (pentru Paşte).

În anul 525 un dobrogean, călugăr scit, geto-dacul Dionisie cel Mic, Dionisie Exiguul, Dionisie cel Modest, a fondat CALENDARUL CREŞTIN pe sistemul ANNO DOMINI, renumerotând anii de la ANUL ÎNTRUPÃRII LUI CHRISTOS – cu reperele creştine: BUNA VESTIRE (la 25 martie) şi NAŞTEREA LUI CHRISTOS (la 25 decembrie); în Orientul Apropiat anii vârstei se calculeazã şi acum de la Buna Vestire a fiecãruia, cum şi în legislaţia noastrã actualã pruncul nenãscut este om (şi nu i se poate atribui o vârstã negativã). Definim vârsta de la naştere; copilul de 1 lunã este în primul an de viaţã şi va trece în al doilea an de viaţã când terminã primele lui 12 luni. Dupã 9 ani şi 12 luni împlineşte zece ani şi scriem 10 – ani care sunt trecuţi deja, iar în ziua urmãtoare el îşi începe al 11-lea an şi al doilea deceniu al vieţii sale. Spune Codul de Procedurã Civilã în art.101 alin.3: ”Termenele statornicite pe ani, luni sau sãptãmâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau sãptãmânii corespunzãtoare zilei de plecare.”.

Anno Domini nu poate fi considerat ”an zero” pentru cã: i)-nu este un moment, ci un interval de un an, ii)-nu ar avea semnificaţie raţionalã plasarea Naşterii Domnului înainte de primul an al erei creştine, cum călugărul Dionisie nu a ales ca reper nici anul Învierii, spre a evita referiri de forma: ”Christos s-a nãscut în anul… înainte de Christos” (acum devenitã însã manifestã prin recalcularea anului naşterii Lui Christos la 4 î.Hr. (faţã de celelalte date istorice). ANNO DOMINI nu poate sã aparţinã simultan ambelor ere, ci numai erei creştine având, ca prim an: BUNA VESTIRE la 25.03.01, CRÃCIUNUL la 25.12.01 şi sfârşitul primului an la 31.12.01. Al doilea an a început la 1.01.02, primul deceniu al erei creştine s-a încheiat la 31.12.10, primul secol la 31.12.100, mileniul-II la 31.12.2000, deci cu începutul mileniului-III la 01.01.2001 şi sfârşitul primului lui deceniu vine la 31.12.2010. Cred cu deruta definirii limitelor deceniilor, secoleleor, mileniilor, decurge din exprimarea obişnuitã: ”anul I după Christos”, elipticã, stând pentru: ”în raport de anul naşterii Lui Christos” – reperul ANNO DOMINI definit de călugărul Dionisie – ca prim an al calendarului creştin.
Spunem cã au trecut 20 de ani de când România şi-a schimbat drumul. Dacã am numãra ca iacobinii, noi intrãm nu în anul 20, ci în anul 21 de la Revoluţie!Cât despre urarea LA ANU’ ŞI LA MULŢI ANI, DÃ DOAMNE, DAR DÃ ACUM!

”NU ESTE ROLUL GUVERNĂRII SĂ ŢINĂ CETĂŢENII SĂ NU CADĂ ÎN GREŞALĂ; ESTE ROLUL CETĂŢENILOR SĂ ÎMPIEDICE GUVERNANŢII SĂ CADĂ ÎN GREŞALĂ”; din Hotărârea nr.339,382 (1950) a Curţii Supreme a S.U.A., care acolo are şi atribuţiuni de Curte Constituţională.

Cassandra, pentru anul 2010: se aşteaptã creşteri masive de preţuri şi de taxe

SLUGILOR CU CAFTAN

Externalizarea activitãţilor din primãrii, spitale, şcoli ş.a., care nu au scãzut ponderea forţei de muncã, RISIPÃ este, şi risipã s-a fãcut; s-au transformat activitãţi non-profit în operaţiuni mai scumpe – cu profitul SAMSARILOR. Nimeni de acolo nu se mai adreseazã furnizorilor; nu ştiu Primãriile, celelalte instituţii ale Statului şi Armata cine furnizeazã energie şi combustibili? Daţi-i afarã pe asemenea decidenţi şi în aceeaşi zi veţi avea de la subalternii lor dovezile pentru pedepsirea jafului!
Dacã se vrea reducerea cheltuielilor, INTRODUCEŢI ÎN BUGETUL PE 2010 SÃ NU SE MAI APROBE NICI-O CREŞTERE A CHELTUIELILOR FAŢÃ DE 2009 – ÎN NICI-UN DOMENIU! Sã nu se conteze pe creşterea TVA (care pentru cei la limita subzistenţei este IMPOZIT PE ALIMENTAŢIE). Impozitul pe profit mai mic decât rata TVA indicã o rãsturnare gravã a echilibrului social. AIASTA NU SE POATE! spunea Petre Carp.
Iar accizele, accizele sunt urmãrite atent şi de U.E.; sã fi uitat mult-prea-onoraţii economişti şi politicieni cã ACCIZA ESTE O TAXÃ FEUDALÃ – DE LA ÎNCEPUTUL PROTECŢIONISMULUI; se revendicã ei de la feudalism – unde nu existau politicieni?

ALI ŞARIATI (1933 – 1977) a fost numit ideologul Revoluţiei iraniene din 1979, cum şi ideile lui Jean Jacques Rousseau (1712 – 1778) se regăsesc în schimbările promovate de Revoluţia franceză din 1789, fiecare din aceşti filozofi trãindu-şi posteritatea în practica societãţii pe care au prefigurat-o.
Pentru noi, acuma mi se pare interesant ceeace aş numi despãrţirea pe care Ali Şariati a fãcut-o între specialişti şi politicieni, în lucrarea “SELECTION AND/OR ELECTION”. Rezum: prin ELECŢIE toţi membrii grupului îşi aleg conducãtorii, însã prin SELECŢIE conducãtorii se aleg din afara grupului – şi Ali Şariati exemplifica: profesorul se alege dintre profesori – nu dintre şcolarii pe care îi va forma, preotul se alege dintre preoţi – nu dintre enoriaşii pe care îi va pãstori, medicul dintre medici – nu dintre bolnavii pe care trebuie sã-i vindece!
La noi selecţia s-a fãcut invers din 1948, iar dupã 1989 este altfel: selecţia se face dintre dependenţii (rude sau nu) ale câştigãtorilor electorali; se aplicã o definiţie-scherzo pe care am dat-o înlocuitorilor: EI SUNT CEVA FOLOSIT ÎN LOC DE CE TREBUIE – DIN CARE N-ARE CUM SÃ IASÃ CE TREBUIE!

Ali Şariati (omorât in 1977 cu o umbrelã otrãvitã, la Londra) a scris lucrarea: ”Unu urmat de un milion de zerouri” şi o scrisoare închipuitã ”cãtre fraţii mei sclavi care au construit piramidele”, în ideea cã pietrele ce se vãd risipite pe lângã piramide nu sunt vre-un fel de piese de schimb, ci acoperã gropi comune ale sclavilor – pe care Ali Şariati îi plânge cã nu au murit sã ridice construcţii pentru poporul lor, ci pentru mormântul unui singur om, faraonul.

Eu cred cã egiptenii nu ar fi gãsit timp sã construiascã piramidele dacã aveau televizoare şi nu era mãcar unul care sã-i punã la treabã; Nouã ne-ar fi mult mai uşor sã scãpãm de crizã punând spiritul la lucru.
Sufletul e ca Nilul; când se revarsã, face pustiul sã rodeascã !
28 decembrie 2009

PROPRIETATEA PUBLICÃ – inalienabilã prin Constituţie, alienatã prin lege

EXCEPŢIE DE NECONSTITUŢIONALITATE
asupra unor dispoziţii legiferate privind
concesionarea bunurilor proprietate publică nereînnoibile

Rezumat: DEMONSTRAŢIE MATEMATICĂ ŞI JURIDICĂ A UNEI NECONSTITUŢIONALITĂŢI; legiferarea redevenţei prin cotã procentualã, care mută valoare din proprietatea publică la concesionar!

Constituţia dispune în Art.136 alin.2: «Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.». Pentru bunurile epuizabile prin exploatarea fondului, consacrarea prin Constituţie Art.136 alin.4 teza întâia: «Bunurile proprietate publică sunt inalienabile.» impune ca ele să se regăsească în domeniul public sau în folosinţă publică, respectiv la valorificarea lor prin concesionare în regim privat cu cedarea bunului în natură bugetul statului trebuie să încaseze redevenţa pentru ”compensarea scãderii rezervelor” (de petrol: art.2 lit.m în Legea petrolului nr.134/1995, respectiv minerale: art.3 pct.28 în Legea minelor nr.61/1998 şi art.3 pct.31 în Legea minelor nr.85 din 2003), legiferare analitică făcută în contextul jurisdicţional al elaborării Constituţiei.
Astfel, spre deosebire de dimensionarea politică a încasărilor la buget în regimul fiscal (pentru impozite şi închirierea sau concesionarea folosinţei), la concesionarea cu cedarea bunului însuşi redevenţa are un conţinut patrimonial întrucât vine la buget ca "dare în plată" în locul proprietăţii publice din resursele naturale («inalienabile» prin Constituţie), pe care concesionarul o preia în natură şi o compensează cu valoarea ei netă – definită cantitativ prin diferenţa dintre valoarea de circulaţie a produsului obţinut şi cheltuielile operaţiunilor de valorificare efectuate de concesionar în fiecare perioadă, concesionarea fiind un contract cu prestaţii repetate.
Pentru produsul care are preţul de piaţă P şi este obţinut de concesionar cu costul specific C, redevenţa unitară R se exprimă prin formula (1): R = P – C ca reflexie a normelor Constituţionale care: -i)-consacră caracterul inalienabil al proprietăţii publice (Art.136 alin.4 teza întâia), şi -ii)-garantează fiecare formă de proprietate în conţinutul ei specific (Art.136 alin.1; Art.136 alin.2 şi respectiv Art.44 alin.2), întrucât concedentul şi concesionarul nu sunt titulari ai aceloraşi drepturi.
Istoric, exploatările comerciale de bunuri ale proprietăţii publice au început când preţul fiecărui produs era determinat exclusiv de costul pentru extracţia lui din resurse, interdeterminare proporţională care a fost transpusă atunci în redevenţa definită procentual, proprie economiei uniform-repetitive. Cota procentuală, fracţie a redevenţei unitare R din totalul preţului P se exprimă prin formula (2): Ø = 100 · (R/P) în care, introducând condiţia constituţională a redevenţei (1), ca să exprime acelaşi înţeles, rezultă formula analitică a cotei procentuale (3): Ø = 100 · (1 – C/P) care asigură caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică şi garantarea atât a proprietăţii publice cât şi a celei private, interacţionânde în contactul de concesiune în cauză.
1. Legile minelor şi petrolului au stabilit ca redevenţă ”o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase” – fixată abitrar, neţinând seamă de factorul cost – criteriul de performanţă necesar spre a atesta economic concesionarul şi eficienţa exploatării fiecărui perimetru. Desconsiderarea costurilor şi în prezent (deşi a fost cauza falimentului economiei centralizate unde concesiunile se făceau însă în cadrul aceleiaşi forme de proprietate), încalcă Art.135 alin.1 din Constituţie: «Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.».
2. Dintre modurile de valorificare a bunurilor proprietate publică în care partenerul statului poate fi un operator privat : «concesionare ori închiriere» (Art.136 alin.4 teza a doua din Constituţie), în legile minelor şi petrolului a fost aleasă concesionarea, dar legiferând ca redevenţă cote procentuale fixe la niveluri comparabile ratei dobânzii sau chiar inferioare acesteia astfel că, decât asemenea ”concesionare”, bugetul ar fi încasat în fiecare an mai mult prin închirierea respectivelor bunuri în perpetuitate şi statul ar fi rămas şi cu bunurile integrale în natură! Legiferarea în vigoare este echivalentă financiar unei închirieri urmată de cedarea gratuită a produsului după un an, deci cu pierderea proprietăţii publice, încălcând şi Art.136 alin.4 teza întâia (caracterul inalienabil) şi Art.135 alin.2: «Statul trebuie să asigure: b)protejarea intereselor naţionale în activitatea economică...; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător» – căci simpla închiriere ar fi adus aceleaşi venituri prezervând resursele naturale până ce progresul tehnologic, economic şi legislativ putea asigura o valorificare remunerativă.
Din cauza legiferărilor neeconomice, criticate aici, se risipesc resurse ale întregii societăţi şi Guvernul garanteză împrumuturile de stat doar cu viitoare creşteri de impozite şi scăderi de salarii – chiar în sectoare vitale ale societăţii, contrar Constituţiei, Art.47 alin.1: «Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.».
3. Pentru produsele naturale strategice (cele energetice în primul rând), pe durata concesiunii datele economice ale exploatării se schimbă: preţul de piaţă al bunului creşte mai mult decât costul unitar al extragerii lui şi formula redevenţei exprimată procentual (3): Ø = 100 · (1 – C/P) nu mai permite legiferarea unei cote procentuale fixe (Ø = constant este incompatibil matematic cu C/P ≠ constant); întrucât raportul C/P scade, cota procentuală Ø ar trebui să crească pentru starea de fapt a exploatării după formula (3). Contrar rigorii matematice elementare, Legea petrolului nr.238/2004 prin art.49 alin.2 lit.a şi Legea minelor nr.85/2003 prin art.45 alin.1, modificată doar cantitativ prin art.I pct.5 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.101/2007, au stabilit cote procentuale fixe în timp şi statul nu mai recuperează toată valoarea netă a bunurilor proprietate publică extrase. Semnificaţia concretă a normei criticate este: cota procentuală fixă mută valoare din proprietatea publică la concesionar, încălcând caracterul inalienabil al proprietăţii publice consacrat în Art.136 alin.4 teza întâia din Constituţie, calificare absolută, peste care legiuitorul nu are voie să treacă!
Pierderile induse la bugetul statului prin legiferarea cotei procentuale fixe se măsoară în miliarde de US-dolari pentru un singur an (anul 2008), pentru un singur produs (ţiţei), pierderi care sunt şi mai mari de la gazele combustibile pentru care s-au legiferat cote procentuale similare ca pentru ţiţei, fără a ţine seamă de costurile de exploatare mai mici şi un procentaj al extracţiei din zăcământ mult mai mare. Valoarea care lipseşte nevoilor generale ale statului (care cresc şi ele cu indicele preţurilor) este acum compensată nu de la cei care au alienat proprietate publică în domeniul privat, ci prin impozitare suplimentară a tuturor cetăţenilor ţării, contrar Constituţiei, Art.56 alin.2: «Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.».
4. Cota procentuală fixă legiferată egalitar la nivele minime lasă mijloace suficiente pentru concesionarii care operează exploatările cele mai costisitoare, dar este discriminatorie tocmai datorită condiţiilor egale pentru toţi, căci ei se confruntă cu condiţii inegale specifice perimetrelor resurselor naturale, şi este contrară dezlegării de drept dată de Curtea Constituţională: ”Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit” (precum în Decizia nr.229/14.12.1999). Concesionarii privilegiaţi de decidenţi aserviţi îşi însuşesc şi suplimentul de redevenţă (ca renta diferenţială) – care trebuia să revină statului proprietar al fondului.
Legiferarea nivelului cotei procentuale elimină competiţia economică, înlocuind-o cu o competiţie politică pentru atribuirea perimetrelor mai remunerative, contrar Constituţiei, Art.135 alin.1: «Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.» şi Art.4 alin.1 – căci ostentaţia profitorilor deturnării domeniului public subminează fundamentul statului: «solidaritatea cetăţenilor ţării».
5. Legiferarea lasă concesionarului bunurile proprietate publică integral în fizic inclusiv pentru export (şi nu ca excepţie), dreptul de dispoziţie al statului-titular de patrimoniu strategic fiind desfiinţat contrar Constituţiei: Art.136 care le consacră caracterul inalienabil, şi Art.135 alin.2 lit.d: «Statul trebuie să asigure: exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional.», adică în folosinţă publică.
Consecinţele asupra securităţii energetice sunt acute în fiecare iarnă grea sau vară toridă, când agenţii economici implicaţi găsesc cerere solvabilă prompt în altă parte. Petrom S.A. a anihilat petrochimia care realiza valorificarea superioară a resurselor cu instalaţii existente şi forţa de muncă deja calificată în activităţi remunerative (din care urmau să se alimenteze şi pensiile celor care le-au creat), inclusiv pentru polistirenul expandat pentru izolarea termică a clădirilor – pe care Guvernul o încurajează, acum pentru importatori. Consecinţele negative, economice şi sociale de masă decurg din legiferarea exportului de materii prime ca regulă. Comparativ, încă în 1999 Statele Unite ale Americii au decis să ia redevenţele în natură de la concesiunile terenurilor Proprietate Federală din Golful Mexic pentru Rezerva Strategică Naţională ”în caz de criză energetică”, ca fază iniţială a unui program "atât pentru contribuabilul american, cât şi pentru securitatea energetică a naţiunii... şi în beneficiul celorlalţi producători ai ţării". Agricultura românească, IMM-urile şi Oltchim S.A. nu au avut parte de asemenea program.
Legislaţia în materia concesionării bunurilor proprietate publică nereînnoibile, stringent preferenţială pentru concesionar şi discriminatorie pentru stat, a fost îngheţată asimetric să nu mai fie corectată, încălcând principiul legiferării neîngrădite care decurge din Constituţie, Art.69 alin.2: «Orice mandat imperativ este nul.».

* * *

La motivarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor care alienează proprietatea publică – demonstrată şi juridic şi matematic (9 file – din care am rezumat aici), ”Avocatul Poporului” a opinat că dispoziţiile legale criticate ”nu sunt contrare prevederilor constituţionale potrivit cărora proprietatea publică este garantată, iar bunurile proprietate publică sunt inalienabile” şi pentru interese legitime încălcate ”aveţi posibilitatea să sesizaţi instanţa judecătorească şi, în cadrul procesului să invocaţi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor menţionate din actele normative invocate”. Acestea, deşi: a)-imperativul constituţional «inalienabil» nu lasă opţiuni legiuitorului, b)-vătămarea priveşte întreg poporul român şi c)-sintagma ”din oficiu” include şi ajustarea legislaţiei la cerinţele dinamice ale societăţii în cadrul obligaţiei de a face, a demnitarilor statului, conform principiului tempus regit actum.
Însărcinarea legislativă din Constituţie Art.136 alin.2: «proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege», are caracter de urgenţă pentru bunurile care prin exploatarea fondului sunt epuizabile (ale resurselor de minerale, petroliere, gaze naturale), care trebuiau să aibă cele dintâi protecţia legii, să nu dispară fără echivalent pentru domeniul public – Patrie de iubit şi apărat (proclamaţia lui Cuza-Vodă, 1865).

Dr.Ing.Matache VOICU, 22 decembrie 2009

A apãrut ca articol în revista Palatul de Justiţie nr.11(noiembrie) 2009

Craciun

Sarbatori fericite!